28 octombrie 2009

Lectie de viata

Azi ( 15.10.2009 ) am plecat afara la plimbare cu Guguluf avand un tonus ridicat cum nu s-a mai intamplat de multa vreme, m-am simtit cea mai fericita fiinta din lume, caci am intrat in sfarsit in jeansii mei de dinainte de sarcina.Am slabit atat cat a trebuit astfel incat intru iar in lucrurile mele de odinioara.Si ma gandeam cat de nefericita sunt totusi, pentru faptul ca am burta asta gen  marsupiu care nu se duce si pace.
Spre surprinderea mea,pe drumul spre parc, s-a oprit in fata mea o doamna slabuta tare si incercanata ca vai de lume cu un baietel micut de vreo doi ani, baietel ce se tinea de mana doamnei si rodea de zor cu dintisorii din fata la un biscuite.
Initial am crezut ca cel mic vrea sa se uite in carucior la fii-miu ( se intampla adesea ca cei mici de tot care merg pe jos sa vrea sa se uite la bebei in carucioare ) si cum n-am nimic impotriva, chiar i-am spus celui mic ca se poate uita chiar si vorbi cu Bimbi.In momentul acela ridicandu-mi ochii catre mama copilului am vazut doi ochi albastri, tristi si incercanati, ochi albastri cunoscuti cumva mie, dar habar n-aveam cum,de unde si cand.In acel moment doamna respectiva mi-a spus cu un glas vesel : "  nu cred ca mai mai cunosti,asa-i? ".
Eu sunt destul de aiurita la fazele astea cu retinutul numelui persoanelor, am avut de-a face cu o groaza de oameni in viata mea astfel incat mi-ar fi chiar imposibil sa retin cand si exact numele tuturor care ma recunosc.Ma simt oarecum aiurea cand mi se pune intrebarea de mai sus, desi realizez ca i-ar fi efectiv imposibil oricarui om normal, sa retina atatea nume in viata lui.
I-am spus ca nu mai stiu exact de unde s-o iau dar ochii ei imi sunt foarte cunoscuti.Si atunci mi-a spus razand :" stiu ca m-am schimbat foarte mult dar eu sunt totusi aceeasi, sunt Andreea! ".Am ramas masca pret de cateva secunde, am incercat sa ma prefac ca e totul ok - desi eu, ca om, sunt de-o transparenta fantastica cand ceva nu e in regula- si mi-am amintit instantaneu trecandu-mi prin fata ochilor imaginea unei fetite foarte frumoasa, bruneta cu doua cozi lungi, stufoase si doi ochi albastri, vioi,ca de veverita.Invata super bine, era o fetita care avea numai note de 10, era mereu premianta si era o jucausa si pusa mereu pe sotii.Era colega mea de clasa din scoala generala.
Ma uitam la femeia din fata mea si ma gandeam cum pot niste ani sa transforme un om in asa hal, cand si cum a ajuns fetita aceea atat de frumoasa sa se transforme in femeia din fata-mi,care arata ca o femeie de peste 45 de ani, o femeie chinuita si incercata de viata?
Nici nu stiam ce s-o intreb mai intai ca sa nu o jignesc, nici nu vroiam sa ma uit prea atent la ea ca sa nu se simta stanjenita si salvarea a venit de la copii, am inceput sa povestim despre cei mici.Baietelul ei este nascut in aceeasi zi cu al meu, are 1 an si jumatate si e un bucalat cu par cret si cu ochi mari.
A inceput sa-mi povesteasca singura cam care a fost viata ei de cand nu ne-am vazut, pe undeva pe la sfarsitul clasei a 8-a ne-am vazut ultima oara.
Stiu ca nu crestea decat cu mama ei in scoala primara ( tatal ei natural le parasise cand ea se nascuse ) intr-un apartament de 2 camere confort 2, mama ei lucra foarte mult si Andreea era mai mult singura acasa. Imi amintesc acum extrem de impresionata ca n-am mai vazut in viata mea la nimeni altcineva ceea ce am vazut atunci la ea- avea pe usa de la dormitor un autocolant sau fototapet cu o maimuta care statea pe un scaunel si manca o banana, era pe fond alb si pe partea unde era alb avea scris de mama ei un program ca la armata pe ore : la ora 7 te trezesti, la 7si 10 termini cu spalatul, la 7si 20 ai terminat cu imbracatul, la 7 si 30 dai mancare la hamster si pleci la scoala ( de exemplu ca am uitat exact cum era )-.Prin clasa a 6-a, mama ei se recasatorise cu un tip mai tanar si facuse un baietel, moment in care Andreea trecuse pe locul doi in viata mamei ei si asta pentru ca cel mic cerea multa atentie.
Stiu ca pana in clasa a 8-a lucrurile se mai asezasera la ea in familia cea noua, isi iubea mult de tot fratiorul si se intelegea bine si cu noul partener al mamei ei.
De acolo mie mi s-a rupt filmul,aflasem ulterior prin clasa a 9-a ca intrase la un liceu cu profil bilingv, liceu foarte bine cotat in Bucuresti. Nu ne-m mai intalnit niciodata de la 14 ani si n-am mai auzit despre ea nimic doar acum vreo 2 ani am auzit de la o fosta colega o poveste urata pe care am refuzat atunci s-o cred.
Si totusi...
Imi povestea tot ce va urma calma, cu zambetul pe buze, total resemnata si pe deasupra si radiind asa un aer de optimism ce nu-l vezi azi, cu perioada asta nasoala prin care trecem , la multi oameni.
In clasa a 10-a, brusc i-a murit mama de cancer, femeie tanara de numai 35 ani , sotul maica-sii si-a luat baietelul si a plecat in alta locuinta, in alt cartier, la un an de la moartea mamei Andreei cuplandu-se cu cea mai buna prietena a Andreei din acele timpuri, actuala lui sotie cu care mai are inca 2 copii.Andreea a ramas cu bunica din partea mamei ei, bunica ce a avut grija de ea cum a putut dupa aceea.La terminarea liceului, Andreea s-a angajat la o firma si a urmat si o facultate.In timpul facultatii s-a cuplat cu un nenorocit, s-a mutat la el si animalul ala bea pana lesina si o batea de ii sareau dintii din gura, la propriu.A stat in acel infern 5 ani, nu putea sa plece de frica ca o omoara ( de cate ori pleca de la el sau incerca sa plece,individul  o urmarea si o batea pana ii trecea cheful sa-l paraseasca ).ca sa scape din tot acest infern a fugit intr-o noapte doar cu hainele de pe ea la o manastire din nordul tarii, manastire unde a stat timp de 2 ani si a muncit din greu.Aici intervine fosta mea colega, care a vazut-o cu palme crapate si aratand jalnic la o biserica de cartier vanzand lumanari.
Dupa cei 2 ani de manastire s-a intors in Bucuresti si pentru ca nu putea trai cu bunica ei doar dintr-o pensie de 400 ron s-a dus la o bisericuta de cartier si vindea lumanari, facea curat prin biserica, castigand un banut cinstit si "mai pica mereu ceva de mancare, ceva de imbracat si o pomana acolo de unde scoteai masa pe una sau doua zile". a ajutat-o o enoriasa si a recomandat-o unor familii unde mai facea menaj.
Tot la biserica l-a cunoscut si pe tatal copilului ei, unul din muncitorii care construiau noua biserica, un baiat mai mic decat ea cu vreo 4-5 ani venit in Bucuresti dintr-un sat de prin Moldova,sezonier in constructii, s-au casatorit numai civil si a ramas insarcinata.Cand era in luna a 5-a el a terminat de construit biserica si intr-o zi cand ea era la munca, el a plecat si nu mai stie nimic de el de atunci.Nu si-a vazut baiatul niciodata, nu stie pe unde poate fi, nu poate intreba pe nimeni de el ca nu are familie, nu are pe nimeni.
Tot atunci cand a nascut a cautat-o si fratele ei care este cu mari probleme, n-a terminat nici liceul, se drogheaza cu heroina si e distrus complet.
Ea traieste cu baieteul impreuna cu bunica ei, care este paralizata si foarte batrana, cu fratele ei, care atunci cand nu e drogat are criza ca nu-s bani de droguri,traiesc toti 4 dintr-o pensie de 400ron si din 800ron pe care-i primeste ea de la stat, in acelasi apartament de 2 camere in care traia si atunci cand era fetita cea frumoasa cu ochi albastri si 2 codite lungi si stufoase.
Azi cred ca are 40 kg, cearcane groaznice la ochi, e imbracata foarte prost, e trasa la fata, tunsa scurt si ochii cei albastri nu mai au nimic din voiosia de altadata.
O intreb cum se descurca si cu copil mic si cu bunica paralizata si cu un frate cu asemenea probleme, cu atat de putin venit si-mi raspunde surazand:" sunt oameni cu mult mai amarati decat noi, ne descurcam bine si suntem sanatosi eu si copilul.Daca ai totusi ceva haine pe care nu le mai folosesti te rog sa ma suni si sa mi le dai,ok?"
Ne-am luat la revedere, nu mai puteam sa stau ca ma busea plansul, ma gandeam cu rusine ca eu am castigat o groaza de bani inainte sa nasc si mereu ma plangeam ca nu-mi ajung, eram trista ca nu imi pot permite nu stiu ce luxuri si opulente, zilnic spunem ca suntem nefericiti din diverse rahaturi  pe cand alti oameni au trait necazuri cat altii in zece vieti si totusi sunt multumiti si zambesc si gsesc zilnic fericirea in lucruri marunte.Mi-era teama sa facem un copil mai devreme ca nu ne vom descurca cu banii, nu aveam atunci exact ce credeam noi ca ne trebuie si ea se descurca si mai si spune ca e ok asa din 1200 ron in conditiile in care are de intretinut si o femeie bolnava si un frate looser total.
Ma rog atat la Dzeu.: sa fim mereu sanatosi si sa nu ne dea niciodata atat de mult cat putem sa ducem !!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu