Cea mai mare floare din lume

Creşte in Veracruz, Mexic, are 2 metri inălţime si cântăreste 75 kg. Acestă raritate creşte numai la fiecare 40 ani si durează doar 3 zile. De aceea o putem vedea doar de 2 ori in viaţă este considerată a opta minune a lumii.

Un somn calic

Un tip de pe langa Round Lake, Sask. ( Canada ) a vazut jucand, intr-un mod straniu, pe oglinda lacului ceva ca o minge si s-a dus sa vada ce e.Cand a ajuns acolo, s-a dovedit ca de fapt era un somn care evident ca incercase sa inghita o minge de baschet, dar aceasta i-a ramas intepenita in gura!!
Somnul era obosit mort de atatea incercari de a se scufunda, dar mereu mingea il aducea la suprafata. Tipul a incercat de multe ori sa-i scoata mingea dar nu reusea. Pana la urma a pus-o pe nevasta-sa sa taie mingea, care s-a desumflat si astfel eliberand calicul somnul.
Probabil n-ai crede daca nu ai vedea pozele urmatoare ...

Cum se scapa cu capu-ntre picioarele unei femei de la tara!

Vezi mai multe din Stiri, evenimente pe 220.ro

Chestii geniale

Restaurantele ascunse ale Bucurestiului

Azi am citit un articol extrem de util tuturor celor care locuiesc sau calatoresc in Bucuresti, aceia care vor sa iasa la o carciumioara ( cum imi place mie sa le numesc aceste restaurante  intime, cu mancare gustoasa si nu foarte piperate la pret) la sosea , sa se bucure de o masa linistita.Astfel incat voi intrerupe putin seria marilor compozitori clasici pentru o cronica  culinaro- literara a domnului George Butunoiu.Luati si cititi mai jos, e yum-yumiii :

" Despre putine dintre restaurantele pe care le voi pomeni acum auzisem cu cateva zile inainte de a ajunge la ele. Cred ca cea mai mare surpriza din ultimele luni am avut-o la Casa Bana. Pe o straduta pe care nici taximetristii nu o gasesc fara GPS, printre blocuri comuniste hidoase (in fata) si case din alte vremuri (in spate), dau de o poarta in jurul careia ma invartisem deja vreun sfert de ceas, fara sa-mi dea prin minte ca in spatele ei ar putea fi un restaurant. Dupa aceea am inteles ca asta parea sa faca parte dintr-o tehnica de disuasiune fata de cei de la Fisc si de la Sanepid, in cazul (extrem de improbabil) in care si-ar fi inchipuit ca acolo s-ar putea afla un eventual platitor de taxe.

Inauntru, insa, printre decoruri si muzica de birt de gara de Baragan uitata de lume, cu foi de placaj pe pereti si cu muscate de plastic in tavan, am gasit unele dintre cele mai bune mancaruri din bucataria romaneasca, atat cea traditionala, taraneasca, cat si din cea urbana, mai dinspre zilele noastre. Dl George Bana spune ca fac totul acolo, chiar si salamurile, pe care ti le aduc in farfurie direct de la afumatoarea din curte. Din ce ne-a dat noua, nu am niciun motiv sa nu-l cred. Nu-i de mirare, deci, ca multi oameni subtiri fac un drum lung pana la el pentru cateva ore de nostalgie.

Mancare asemanatoare, facuta cu multa truda, si nu adusa direct de la supermarket si trecuta putin prin cuptorul cu microunde inainte de a ajunge in farfuria clientului, asa cum fac cei mai multi, am mai gasit la doua restaurante din zona Eminescu – Piata Gemeni. Restaurante mai putin “discrete” decat Casa Bana: e vorba de Zexe si de Garlic Pub. Si unul si celalalt sunt tinute de oameni grasi, cu burti mari, pe care ii vezi pe acolo mai tot timpul si despre care cu greu ti-ai putea imagina ca ar suporta mancarea proasta prin preajma, chiar si atunci cand nu e in farfuriile lor, ci ale celorlalti.

Tot un grasan, din Galati, de data aceasta, a venit in Bucuresti ca sa deschida Lotca, un restaurant cu mult peste, pe la intersectia Caii Mosilor cu Eminescu. Fara multe framantari estetice, omu’ se concentreaza pe ce-ti pune in farfurie. Si ii iese bine. Clientii se concentreaza si ei pe ce vad acolo si nu se uita inutil pe pereti. Si revin, iar si iar… La fel ca si (la) La Zavat, pe Popa Nan, unde meniul e cu ceva mai multe pretentii, din bucataria greceasca. Tot cu mult peste si cu fructe de mare, evident, insa facute in asa fel incat pleci multumit de la ei si cu gandul de a reveni si a spune si altora. Alt restaurant la care am mancat bine, cu meniu asemanator, insa dinspre bucatariile turceasca si lipoveneasca, e Ibrail, pe Mantuleasa, la intersectia cu Carol I. Omul e din Braila, unde inca se mai mananca asa ca pe vremuri, in cateva locuri. Si a vrut sa arate si Bucurestenilor despre ce e vorba.

In mai putin de o luna am descoperit si cateva restaurante cu bucatarii orientale in care am mancat neasteptat de bine. Si sunt restaurante despre care nici eu si aproape niciunul dintre cei cu care tot vorbesc despre mancare nu auziseram. Dupa cum e si de asteptat, multe sunt locuri in care oamenii “delicati” si cu frica de bacterii, de stafilococi si de alte ganganii de felul acesta nu intra. Sau, daca intra, ies in clipa urmatoare cu batista la gura. La Teheran, de pilda, prin Tei, dl Reza schimba fetele de masa o singura data pe an. Insa daca esti atent si tii tot timpul furculita si painea in aer sau pe marginea farfuriei, treci si peste asta. Cand iti ajunge in fata mancarea din bucataria persana a dlui Reza, uiti de restul.

Nici dl Naser, sirianul de la Piata Domenii, nu da doi bani pe “forma”. Dl Naser se concentreaza doar pe “fond”, asa cum fac toti cei din partea aceea de lume cand vine vorba de mancare. Si asta ii iese bine! Nu-i de mirare ca la Naser vin de departe bucuresteni care vor sa manance o mancare arabeasca gustoasa. La fel ca la Ali Baba, restaurantul de la Piata Muncii, care da mancare arabeasca si turceasca buna, pe banda rulanta, la tot cartierul…

Ceva bani in decoruri (insa fara a exagera, sa ne-ntelegem!) a pus dl Ali, irakianul care a deschis restaurantul Bagdad pe Calea Grivitei, chiar langa cimitir. Si acolo “focusul” e pe mancare, destul de buna, merita un mic ocol, mai ales daca sunteti in zona. Beirut, aproape de Arcul de Triumf, si Tripoli, pe Calea Calarasilor, sunt alte doua restaurante destul de mici, fara mari pretentii, insa cu mancare libaneza buna si foarte buna.

Insa pe restaurantul libanez cu cea mai mare grija pentru aparente (comparat cu celelalte de acest fel, sa nu va inchipuiti cine stie ce…) l-am gasit in Parcul Studentesc Tei, in locul fostului La Provence. Aici, patronul libanez si-a pus numele direct pe restaurant – Chez Toni - ca sa fie lucrurile clare. Si nu are de ce sa-i fie rusine, noi am mancat acolo unele dintre cele mai bune mancaruri din bucataria lor libaneza pe care cineva le poate gasi in Bucuresti.

In extrema cealalta, la “big stuff”, la lucruri facute pe picior mare si cu mana sparta, am gasit Vatra Neamului, imensul restaurant de la Balotesti, in care pot intra vreo doua mii de oameni daca au ce face acolo… E al dlui Avram, un moldovean din Chisinau, care a a adus de la el din Moldova cateva bucatarese si cativa bucatari si i-a pus sa faca “lucrurile acelea” despre care multi dintre noi nu-si mai aduc aminte decat din copilarie… La Vatra Neamului am mancat cea mai buna mancare traditionala romaneasca din Bucuresti (moldoveneasca, mai bine spus, pentru ca sunt si unele feluri cu influente rusesti, care nu se gasesc decat de la un anumit fir de apa incolo). Pacat doar ca dl Avram crede ca bucurestenii ar merge pana la Balotesti ca sa manance si ceva mancare “moderna”, mai ales niste feluri italienesti pe care le-a introdus in meniu ca nuca-n perete. "
sursa : aici

Un alt romantic - Franz Schubert (1797-1828)

Datorită înclinării sale pentru pian şi vocea umană, numele lui Franz Schubert este asociat cu precădere cu “liedul”. În general, versurile care l-au inspirat pe muzician aparţin poeţilor romantici, tematica pieselor fiind şi ea identică cu cea abordată de aceştia. Creaţia lui Schubert era straină de virtuozitatea cerută de sălile de concerte sau de saloanele muzicale ale Vienei. În schimb, compozitorul prefera să scrie pentru prietenii apropiaţi, care participau la serile de muzică organizate de acesta, seri care mai erau numite şi “schuberiade”. Aici se adunau iubitorii liedului, care aveau privilegiul să asculte celebra voce a lui Vogl, acompaniată la pian chiar de muzician.

În afară de acest gen de piese, Franz Schubert a mai scris literatură pianistică pentru patru mâini, piese care erau foarte căutate de public şi de editori, mai ales pentru faptul că acest gen de muzică putea fi abordată acasă, în “cameră”. În general, acestea erau marşuri, poloneze şi rondouri, dar şi sonate. De altfel, acestea au fost create mai mult cu scop didactic, pentru că Schubert era profesorul familiei Esterhazy. Dar chiar şi aşa, dintre piese se remarcă mai ales Marele duet, care dă impresia de simfonie, şi Fantezia în fa minor. Deşi a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale şi lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creaţia acestui muzician. Totodată, el este şi creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist.
sursa: wikipedia

Robert Schumann ( 1810 - 1856 )

S-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii şi în cel muzical. El însuşi povesteşte că a început să compună înainte de a împlini şapte ani.

La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a şi contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaţilor celebri". Aflat încă în şcoală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller şi Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron şi autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar şi cea mai îndelungă influenţă literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinereţe, "Juniusabende" şi "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.

În 1828 părăseşte şcoala şi după un turneu, unde îl întâlneşte pe Heinrich Heine la Munchen, merge la Leipzigdreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert şi Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspiraţiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât şi tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală pentru el. pentru a studia

Problema părea să se fi soluţionat considerând intenţia exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar şi la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar "copilul Naturii" pur şi simplu a început să compună.

1830-1839

Spiritul neliniştit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paşte în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în acelaşi an scrie mamei sale, "Întreaga mea viaţă a fost o luptă între Poezie şi Proză, sau numeşte-o Muzică şi Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecţii de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.

În anxietatea sa de a accelera însuşirea unei execuţii perfecte, îşi accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susţin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambiţiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziţiei şi începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.

Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variaţiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan şi Eusebius (omologii lui Vult şi Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuşi compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.

Însă până la vremea când Schumann a scris Papilonii (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele şi caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu şi conştient în muzică şi într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraţilor săi: "citiţi ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papilonii reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade."

În iarna anului 1832 Schumann vizitează rudele sale din Zwickau şi Schneeberg, în ambele locaţii fiind interpretată prima parte din simfonia sa în G minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum şi cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.

Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluţie în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven şi Carl Maria von Weber erau neglijaţi în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin şi Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism al preferinţelor, deşi geniul ambilor maeştri era apreciat şi proclamat în mod descis în noul jurnal.

Obligaţiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ţinut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relaţiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variaţii pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârşeşte logodna, din motive rămase până astăzi obscure.

În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale şi mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secţiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C şi B sau alternativ A-bemol, C şi B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite şi în numele compozitorului. Prin sub-titlul "Estrella" al uneia dintre secţiunile din, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul "Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius şi Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc şi aici, exceptând imitaţii briliante ale lui Chopin şi Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marş al Davidsbündler-- liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparaţie cu zgomotele falsităţii. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papilonii, deoarece în prima lucrare el însuşi a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.

Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa faţă de marele său contemporan este arătată cu aceeaşi libertate generoasă care l-a remarcat în toate relaţiile sale faţă de ceilalţi muzicieni şi care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.

În 1836 cunoştinţa dintre Schumann şi Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimţământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare şi muzicale sub concepţii întrupate în piese precum Warum şi In der Nacht. După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero şi Leander.

Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reuşite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viaţa reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muştiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieţii sale se sfârşeşte.

Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert şi Clara se lipsesc de acesta şi se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.

1840-1849

Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută şi cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceaţa, dubiul şi disperarea acestora fiind toate atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influenţă a stat la baza perfecţiunii textuale din compoziţii precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai şi Schöne Wiege meiner Leiden.

Principalele cicluri ale compoziţiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) şi Myrthen, o colecţie de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns şi Moore. Piesele BelsatzarDie beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deşi balada dramatică este mai puţin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, "El şi-a creat o noua lume, una ideală, în care mişcările sale sunt aproape precum dorinţele sale." (op. 57) şi

Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoaşterea cuvenită. În timpul vieţii sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obţinut în cadrul Universităţii de la Jena (1840) şi profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.

Probabil nici un alt compozitor nu ar putea rivaliza vreodată cu Schumann în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziţiei muzicii de cameră şi include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute şi admirate opere ale sale. În 1843 scrie "Paradis şi Stiloul", primul eseu despre muzica vocală concertată.

Acum că stăpânea formele separate, compoziţiile sale de aici înainte nu pot fi clasificate drept specifice unei anumite perioade. La Schumann, mai mult decât la orice alt muzician, achiziţia de cunoştinţe noi se afla în strânsă legătură cu creşterea propriei experienţe de viaţă şi a impulsului de a o exprima.

Stadiul vieţii sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soţia sa în Rusia. La întoarcerea în Germania îşi abandonase munca editorială şi pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostaţie persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături şi îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar şi clape) şi de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase şi iarna revizitează Viena, călătorind la Praga şi Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden şi Leipzig erau singurele mari oraşe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.

Anului 1848 îi aparţine singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conţinând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forţă dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck şi Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilităţile operei germane au fost puternic influenţate de către Schumann, care a scris: "Cunoaşteţi rugăciunea mea ca artist, seară şi dimineaţă? Este numită 'Opera germană'. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carneţelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin şi Till Eulenspiegel.

Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecţia din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara oraşului. În luna august a aceluiaşi an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig şi Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin şi încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în acelaşi ani, iar uvertura în 1853.

După 1850

Între 1850 - 1854 textele operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveţia şi Belgia, precum şi Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"

La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de nişte luntraşi, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa. Deşi biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susţinută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 este ridicată o statuie de A. Donndorf la mormântul său. "

sursa : wikipedia